Manastirea Curtea de Arges

Manastirea Curtea de Arges se afla pe Bulevardul Basarabilor nr. 1, in localitatea Curtea de Arges, judetul Arges, la 36 de kilometri N-V de Pitesti. Manastirea este ctitorita de Neagoe Basarab (1512-1517) si are hramul Adormirea Maicii Domnului, praznuit la 15 august.

Monumentele de arhitectura si de arta religioasa, precum si cultura generala din epoca feudala din Tarile Romane, au ramas unice in istoria civilizatiei noastre, pentru faptul ca in esenta lor aceste monumente si aceasta cultura, fata de gandirea lumii antice, erau generate de o noua si superioara invatatura despre Dumnezeu, despre om, despre viata si despre lume in general, invatatura inspirata din Sfanta Evanghelie si propagata prin Biserica.

Aparut la orizontul istoriei sale sub influenta binefacatoare a unei civilizatii latino-bizantine, poporul roman, in stransa legatura cu Biserica – sprijnitoarea ideii de libertate si independenta nationala, protectoarea artelor si a culturii a stiut sa selecteze si sa retina din aceasta civilizatie elementele care aveau o contingenta directa cu psihologia si aspiratiile noastre nationale.

Prin urmare, manastirile si in general monumentele istorice, artele aplicate, tiparul si alte manifestari culturale ale epocii feudale de la noi, pe langa importanta lor religioasa, au avut totdeauna si un rol national, cultural si artistic pentru popor.

Privita din acest punct de vedere, Manastirea Curtea de Arges, care prin asezarea si farmecul ei natural, arhitectural si artistic intrece in frumusete tot ce s-a facut la noi pana in secolul al XVI-lea, reprezinta o continuare a traditiei si a vietii religioase a poporului roman, dar si apogeul unei epoci infloritoare in arhitectura si arta.

Manastirea Curtea de Arges – de-a lungul vremii

Ajungand Domn al Tarii Romanesti, Neagoe Basarab, scrie el insusi intr-una din pisaniile sale care se afla pe fatada de apus a bisericii, ca, gasind acea straveche biserica (adica vechea Catedrala a Mitropoliei de la Arges) daramata si neintarita, i s-au „deschis ochii inimii” si a hotarat aceasta biserica din temelie a o zidi si a o inalta si a o intari.

De aici, de buna seama, stirea de fata a trecut in miscatoarea legenda populara a Manastirii Argesului, in care de asemenea se vorbeste despre: „Un zid parasit.. Si neispravit.. La loc de grindis.. La verde-alunis.. Cainii cum il vad.. La el se raped.. Si latra-a pustiu.. Si urla-a mortiu.”

Prin urmare, acum mai bine de 460 de ani, Neagoe Basarab (1512-1521), dornic de a-si dovedi autoritatea, credinta si patriotismul, dar si avutia, hotara zidirea acestei marete manastiri, menita sa intreaca in frumusete tot ce se facuse pana atunci.

Manastirea Curtea de Arges, prin maretia, perfectiunea proportiilor cat si prin bogatia decoratiei acesteia a gasit un puternic ecou in sufletul cantaretilor populari care i-au invaluit obarsia in umbra legendei. Asa cum glasuieste balada populara culeasa de Alecsandri, zidirea Manastirii Curtea de Arges s-ar datora „Mesterului Manole”, care impreuna cu „noua mesteri mari, calfe si zidari” au lucrat cu multa truda si cu pretul unor mari sacrificii la ctitoria voievodului Neagoe Basarab.

Acele ruine, aflandu-le Neagoe Basarab, cu ajutorul unui ciobanas, „din fluier doinas”, ar fi hotarat: „Iata zidul meu! Aici aleg eu.. Loc de minastire.. Si de pomenire” si de indata ar fi indemnat pe mesterii ce-l insoteau, zicandu-le: „Curand va siliti.. Lucrul de-l porniti.. Ca sa-mi ridicati.. Aici sa-mi durati.. Manastire ‘nalta.. Cum n-a mai fost alta” ceea ce acestia pana la urma, cu pretul vietii lor, chiar au si facut.

Manastirea Curtea de Arges nu este insa o legenda: ea este expresia sentimentelor celor mai sincere ale poporului roman despre jertfa lui, pe care a pus-o si la baza acestei manastiri, dupa cum a pus-o si la baza tuturor marilor opere de constructie din tara noastra, in trecut si prezent.

Manastirea din Curtea de Arges nu este numai un simplu locas de inchinare, ci este un simbol al jertfei poporului roman. Zidirea manastirii a durat trei ani (1515-1517). Domnul Neagoe, care avea bune cunostinte despre arhitectura bisericeasca, a dat si ideea planului bisericii si sfaturi si indemnuri mesterilor, in fruntea carora se distinge legendarul Manole.

Tot Neagoe Voievod si sotia sa, Despina Doamna, au procurat materialul cel mai bun pentru zidirea manastirii, precum si metalele pretioase – aur si argint – pentru impodobirea ei. Unele lucrari au fost continuate de ginerele si urmasul lui Neagoe, Radu de la Afumati (1522-1523 si 1526-1529).

Un vestit pictor, Dobromir Zugravul din Targoviste, care pictase si Manastirea Dealu, a impodobit in chip minunat biserica aceasta, care, asa cum spuneau unii istorici, spre exemplu Gavriil Protul, Paul de Alep s.a., nu este asa de mare ca Templul lui Solomon, nici ca Sfanta Sofia facuta de Justinian imparatul, dar ca frumusete este mai „pre deasupra acelora”.

Manastirea Curtea de Arges a fost sfintita la data de 14-15 august 1517. La aceasta slujba, dupa descrierea facuta de Gavriil Protul de la Muntele Athos, a fost prezent insusi Neagoe Basarab. In afara de domn, familia sa, curtenii si boierii tarii, a fost de fata Teolipt – Patriarhul Constantinopolului, insotit de mare sobor, toti arhimandritii si egumenul manastirilor din Sfantui Munte Athos si tot „clerosul” din Tara Romaneasca, in frunte cu Mitropolitul Macarie (c.1513-c.1521) si mult popor venit din aproape toate colturile tarii. Marele sobor sarbatoresc al sfintirii bisericii se facea in vechea resedinta a Domnilor munteni.

„Pentru intaia data un patriarh din Constantinopol, Teolipt, se afla pe pamantul romanesc; el era insotit de episcopii de Sares, de Sarde, de Midia si de Melenic. Mitropolitul Tarii Romanesti in acest timp era Macarie. Si el a venit cu egumenii manastirilor existente. Se facu de cu seara, la 14 august, vecernie si coliva in ajunul hramului, apoi, spre seara praznic, dupa care calugarii incepura denii in cuprinsul de marmura, stralucitor de aur, al rnanastirii celei noua. Si sfarsira denia cand se varsa zorile.”

„A doua zi, Neagoe insusi aseza la locurile lor icoanele scumpe daruite de dansul, pe cand clerul, cu Patriarhul in frunte, se gatea de slujba cea mare a liturghiei dupa aceasta tarnosire de mana domneasca. Pana atunci un al doilea ospat primi la mesele intinse pe pajiste toata boierimea la un loc cu, saracii de pe aceste locuri, cei mici, saraci, vaduve, misei si cei neputernici”.

„Cand oaspetii plecara dupa iscalirea si pecetluirea actului de fundatie, ramase stapan pe cuprinsul manastirii Iosif, ca egumen cu bedernita, ca arhimandrit si deopotriva cu carmuitorul Tismanei, care si ea isi avea paivilegii mai presus de alta manastire inca din zilele Patriarhului Filotei (1364-1376)”.

Prezenta patriarhului de Constantinopol, a altor ierarhi, preoti si calugari de peste hotare, alaturi de mitropolitul tarii si de clerici romani, la sfintirea Manastirii Argesului, a fost prilej si chip de afirmare a unitatii Ortodoxiei, cum nu se mai vazuse inca.

Manastirea Curtea de Arges, asa cum a iesit din mana mesterilor lui Neagoe Basarab, apartine, in ceea ce priveste linia ei arhitectonica, stilului bizantin, in timp ce elementele decorative ce-i impodobesc exteriorul, dezvaluie influente ale artei armene, persane, georgiene si arabe. Cu toate acestea, aici totul alcatuieste o perfecta si armonioasa unitate.

Mai tarziu au venit insa peste aceasta manastire multe necazuri si primejdii. In iarna anului (1610-1611), Gabriel Bathory cu oastea lui, au jefuit din biserica si din morminte tot ce era pretios, luand si acoperisul de plumb si cositoral bisericii, si lasind-o expusa la stricaciuni. Domnitorul Matei Basarab (1632-1654) a refacut biserica si a inzestrat-o, iar Serban Cantacuzino (1678-1688), care il numeste pe Neagoe „stramosul domniei mele”, a intreprins de asemenea lucrari de restaurare la manastire.

Razboaiele dintre rusi si turci de la 1769-1774 si 1787-1791 au adus Manastirii Curtea de Arges alte jefuiri si stricaciuni. Un cutremur la 29 octombrie 1802, apoi un foc, un alt cutremur la 28 ianuarie 1838, alte incendii in ianuarie 1866, la 23 aprilie 1867 si la 2 decembrie acelasi an, au adus manastirii noi deteriorari si pagube mari.

Manastirea Curtea de Arges, alaturi de oraselul de langa, intre timp, au dobandit cinstea de resedinta episcopala, la anul 1793 luand fiinta aici Episcopia Argesului, care a functionat pana in 1949, cand s-a unit cu Episcopia Ramnicului Valcea. Figuri memorabile de episcopi au onorat aceasta episcopie. Pe langa buni pastori, ei au fost si luminati patrioti, unul dintre ei, indeosebi Ilarion (1820-1823; 1828-1845), fiind sfetnic al lui Tudor Vladimirescu.

Biserica manastirea Curtea de Arges, intre anii 1875-1885, a fost refacuta in forma de azi, dupa planul arhitectului francez Andre Lecomte de Nouy. Aceasta refacere a despuiat in mare parte manastirea de ansamblul ei, prin inlaturarea marii cetati – parter si etaj – cu mareata clopotnita ridicata de Matei Basarab.

Tot la Manastirea Curtea de Arges, a functionat, cu mici intreruperi, timp de peste 100 de ani, Seminarul teologic „Neagoe Voda”, continuat apoi de Seminarul Teologic Special pentru Transilvania pana in anul 1977.

Planul si arhitectura bisericii

Daca privim din orice parte biserica Manastirii Argesului, ea ne apare ca un ansamblu unitar si armonios, un joc de linii, de inflorituri ingenioase in piatra, de lumini si umbre rasfrante care-i dau spontaneitate, suplete si eleganta. Aceasta desavarsita opera arhitecturala, culturala si artistica, face ca biserica lui Neagoe si Manole sa fie melodia permanenta a unui cantec iesit din pamantul si sufletul poporului roman.

Planul bisericii respectand traditia cultului ortodox, cuprinde trei incaperi: altarul, naosul si pronaosul, care se disting in doua parti esentiale, privite atat din interior cat si din exterior, o parte, in forma de trilob (trilobata), cu trei abside egale, cuprinde altarul si naosul, dupa principiile de la Cozia.

Pronaosul bisericii

Partea a doua cuprinde pronaosul, de forma dreptunghiulara, supralargit fata de naos, care formeaza partea originala a acestei cladiri, si care a servit de mausoleu ctitorului si familiei sale. De forma dreptunghiulara, pronaosul cuprinde patru parti distincte: un vestibul dreptunghiular in fata intrarii, in continuarea acestuia, un spatiu central patrat, delimitat de 12 coloane, destinat credinciosilor, si lateral, cuprinde intre coloane si zidurile marginase, doua compartimente, avand o destinatie specifica funerara: locuri de ingropaciune.

Pronaosul e incununat cu trei turle: una mare – in ax, dar nu deasupra mijlocului incaperii, ci la limita ei estica, si doua turle mai mici, deasupra colturilor de nord-vest si sud-vest.

Turla mare de pe pronaos este octogonala numai la exterior, in interior fiind ca la bisericile mai vechi, cilindrica si e deci acoperita cu o calota sferica. Turlele mici – si ele cilindrice in interior si terminate in calote sferice – se sprijina, prin intermediul pandantivilor, fiecare pe cate un soclu constituit, pe doua laturi, de peretii ce formeaza coltul respectiv al incaperii, iar pe celelalte doua laturi, de arce care leaga acesti pereti de cotloanele de colt ale careului, central. Intreaga incapere a pronaosului e luminata, atat lateral prin opt ferestre geminate ce strapung peretii, cat si de sus, prin ferestrele turtlelor.

Naosul bisericii

Naosul se prezinta ca „o incapere” cu planul in dreptunghi cu laturile lungi paralele cu axul edificiului, incununata deasupra partii estice de o turla si largita in dreptul acestei turle de doua abside. Cele patru mari arce care, sustin turla – doua longitudinale si doua transversale – sunt egale intre ele si determina un patrat.

Pe sub arcul ce formeaza latura dinspre est se face trecerea spre incaperea altarului; celor doua arcuri longitudinale, de nord si de sud, le sunt alipite absidele – identice ca forma si dimensiuni cu absidele altarului – iar spre vest, dincolo de arcul ce incheie patratul naosului, laturile de nord si sud sunt prelungite prin doua ziduri pline si groase.

Absidele naosului sunt mai inguste decat arcele carora le sunt ailipite. Absidele sunt strapunse de cate trei ferestre, capatand mai multa lumina, necesara in timpul slujbelor la strani. Turla de pe naos, atat la exterior cat si la interior, este octogonala. Fiecare dintre cele opt fete ale turlei este strapunsa, ca la Cozia si Dealu, de cate o foarte inalta si ingusta fereastra.

Altarul bisericii

Incaperea altarului este compusa dintr-o absida semicirculara la interior si in cinci laturi la exterior, precum si dintr-o mica portiune dreptunghiulara ce face legatura cu naosul.

Trei ferestre inalte inguste, usor largite spre interior lumineaza incaperea altarului. Deasupra fiecareia dintre aceste, ferestre, se afla cate o deschidere cilindrica de aerisire. Despartirea intre altar si naos e facuta printr-o tampla – catapeteasma – cu partea de jos din marmura si cu cea de sus din bronz, datand de la ultima restaurare, din secolul al XIX-lea.

Arhitectura exterioara

In exterior, biserica este asezata pe o platforma pardosita cu lespezi de piatra, inaltata cu trei trepte deasupra solului si marginita de o balustrada de piatra noua, cioplita insa dupa modelul celei vechi. Deosebit de artistic este realizata arhitectura exterioara a bisericii si a parametrului ei bogat, sapat in piatra de Albesti.

Intrarea in biserica, unica, se gaseste in fatada dinspre Apus. Douasprezece trepte de marmura conduc in fata unei inalte arcade, prinse in chip de portal intr-o rama lata, impodobita cu o minutioasa florala stilizata. Biserica se ridica astfel pe un soclu foarte larg si inalt, depasind cu mult proportiile de la Dealu si chiar pe cele relativ mai ample, ale unor manastiri moldovenesti contemporane acesteia.

La fel ca la Dealu, corpul bisericii la exterior este subimpartit in douaregistre inegale printr-un puternic profil, decorat aici in forma de torsada rasucita continuu si intr-un singur sens. Registrul de jos, mai inalt, e impartit in panouri dreptunghiulare, in fiecare, panou e asezata cate o rozeta sculptata, dintre care unele sunt ajurate si servesc totodata si de aerisire.

In fata bisericii, platforma aceasta se prelungeste formand o curticica patrata, in mijlocul careia se inalta un gratios aghiazmatar. Croit in genul si dupa modelul fantanilor decorative ce se gasesc in fata unor anumite moschee turcesti, aghiazmatarul de la Curtea de Arges a fost adoptat la biserica lui Neagoe ca loc de pregatire si sfintire a apelor in ziua de Boboteaza, precum si ca altar de rugaciune in aer liber.

Urmeaza apoi o cornisa puternica, acoperita cu un rand triplu de alveole – intrand format prin retragerea de la alinierea, unei cladiri – si stalactite. Alte rozete-discuri se gasesc in punctele intretaiate ale arcelor si peste aceste discuri se afla cate un porumbel de piatra aurit.

Deasupra cornisei si asterialei, placi de plumb amestecate cu cositor, aplicate pe extradosul boltilor, formeaza invelitoarea bisericii. Patru baze patrate sustin turlele octogonale. La baza turlei dominante de peste centrul navei se repeta motivul cornisei principale, compusa din alveole si stalactite.

Proportiile si disproportiile acestor turle repeta gruparea de la Dealu intr-o forma mai imbogatita.Turlele spiralice din fata introduc un element arhitectonic instabil, impunand fatadei miscari de rotatie in viu contrast cu elementele predominante ale compozitiei.

Prin infatisarea cu totul noua si mareata a monumentului, prin calitatea materialelor puse in opera si prin finetea si perfectiunea lucrului, biserica Manastirii Curtea de Arges reprezinta un monument deosebit de important in evolutia arhitecturii de piatra a Tarii Romanesti.

Pictura bisericii

Neagoe Basarab incepuse pictarea sfantului locas cu un pictor de mare talent, pe nume Dobromir. Neagoe Basarab murind intre timp, si pictura fiind neterminata, urmasul sau la domnie, Radu de la Afumati, mentine ca pictor pe Dobromir, care a mai pictat si Manastirea Dealu in 1515, Bistrita-Valcea si, incepand din 1519, Manastirea de la Arges, terminata in 1526.

Caracterul picturii insa, tehnica, fondul, compozitia, arata ca pictura de la Arges n-a putut fi executata numai de Dobromir. Acesta a colaborat si cu alti pictori si ucenici ai sai.

Portretele ctitorilor

Neagoe Basarab si familia – Intemeietorul bisericii, Neagoe Basarab, este infatisat in tabloul votiv impreuna cu Doamna Despina si cu cei sase copii ai lor, trei baieti si trei fete, grupati dupa varsta: baietii de partea tatalui, fetele de partea mamei. Neagoe si Despina sustin biserica pe care o inchina Maicii Domnului si lui Iisus.

Cununi bogate, lucrate in aur si batute cu pietre pretioase impodobesc capetele ctitorilor principali. Vesmantul Domnului este de moda bizantina, de stofa inflorata garnisit cu un guler lat; cu o banda de aceeasi latime pe poale. Spre poalele vesmantului se observa vulturul bizantin brodat in aur, cu pliscul deschis, cu aripile intinse si purtand cununa.

Doamna Despina poarta costum national: fota rosie cu durigi verticale si iie cu rauri, cu maneca bufanta, stransa printr-o manseta ornata cu perle. Costumele copiilor sunt mai simple. Atitudinea de rugaciune este impusa de situatia de ctitori.

Teodosie, Petru si Ioan sunt numele baietilor. Langa mama lor, Despina, stau cele trei fete: Stana, fosta doamna a Moldovei, sotia lui Stefanita Voda (1517-1527); calugarita sub numele de Sofronia si ingropata in biserica, Ruxanda, sotia lui Radu de la Afumati si Anghelina, moarta de copila si inmormantata sub aceeasi lespede de piatra cu fratii sai Petru, si Ioan, morti de mici, ca si Anghelina. Parintii sustin cu cate o mana biserica, oferind-o cu cealalta, iar copiii stau cu mainile la piept in aceeasi atitudine rugatoare.

Radu de la Afumati – mai simplu imbracat decat ctitorii principali, a fost zugravit in profil, sustinand biserica pe care a ctitorit-o cu Ruxanda, prezentata de cealalta parte a tabloului votiv. Poarta plete bogate ce-i cad pe umeri, mustata lunga atarna, barba e rasa, iar pe cap are coroana domneasca impodobita cu perle si rubine.

Intre Radu de la Afumati si intre doamna Ruxanda, sub biserica pe care o sustin in tabloul votiv, este asezata inscriptia slavona scrisa, de Dobromir zugravul in 1526. Doamna Ruxanda este infatisata ca Doamna a tarii, cu coroana pe cap si imbracata cu mantie de brocart cu mult aur.

Mircea cel Batran – 1386-4418 – este singurul dintre voievozii nostri care, in afara de voievodul ctitor din Biserica Domneasca din Arges, poarta costum de cavaler dupa moda apuseana, de fapt tot de derivatie din cel bizantin, toti ceilalti domnitori au adoptat costumul bizantin cunoscut, care s-a impus si sub influenta Bisericii noastre de rit ortodox ca si aceea a Bizantului.

Radu Paisie (1535-1545) si fiul sau Marcu – Chipurile acestora au fost adaugate mai tarziu, alaturi de ale ctitorilor principali, Radu Paisie fiind al doilea sot al Ruxandei. Se crede ca aceste portrete au fost zugravite la Curtea de Arges, dupa 1541, deci dupa zugravirea bisericii mitropolitane din Targoviste, zugravita cu cheltuiala lui Radu Paisie.

Chipuri de sfinti

Deisis – rugaciunea – in absida dreapta din naos este zugravita scena Deisis care cuprinde trei chipuri: Maica Domnului, Iisus si Sfantul Ioan Botezatorul.

Maica Domnului – este zugravita dupa erminia cunoscuta, rugandu-se la scaunul Mantuitorului, fiul sau, pentru cei pacatosi. Pe fondul albastru presarat cu stele, se proiecteaza chipul rugator al Sfintei Fecioare, cu capul usor inclinat inainte, imbracata in maforion rosu, cu aureola in jurul capului.

O usoara banda de aur impodobeste marginea vesmantului. Himationul de sub maforion este de culoare albastra si cade in linii drepte spre picioare. Cu dreapta, tine o filactera cuprinzand textul unei rugaciuni pentru cei gresiti, dreapta ridicata usor exprima gestul prin care se accentueaza ruga sa.

Iisus Hristos – imparatul imparatilor, Domnul domnilor si Marele Arhiereu este infatisat asezat pe o perna cu alesaturi nationale in scaun adinc, cu spatar inalt; impodobit cu colonete. Iisus troneaza binecuvantind cu dreapta si tinand cu: stanga, pe genunchi o carte deschisa.

Chipul lui Iisus este impodobit cu barba mica, usor ascutit la varf, cu mustata subtire, de culoare blonda, ca si pletele, care par impletite. Mitra arhiereasca e de aur si este impodobita cu rubine, safire si perle. In jurul capului, Iisus are aureola cu initialele I. N.

Sfantul Ioan Botezatorul – este infatisat in forma tipica a Inaintemergatorului bine studiat din punct de vedere anatomic, figura slaba, incadrata de o barba naturala, cu parul stufos ce-i cade in plete pe umeri. De umeri ii atarna cele doua mari aripi simbolice. Acelasi cer albastru, impanzit de stele, formeaza cam trei parti ale fondului pe care se afla zugravit chipul sfantului.

Alti sfinti si cuviosi – In absida de nord a naosului, in primul registru de jos, sunt zugraviti Sfintii Nestor, Dimitrie, Gheorghe si Theodor Tiron. In registrele de sus din ambele abside ale naosului sunt prezentate scene din viata si activitatea Mantuitorului Iisus Hristos.

Pe bolta absidei, altarului, registrul de sus, e zugravita Maica Domnului, cu Pruncul in fata, in stare de rugaciune pentru toti oamenii. In registrul de jos, altar, sunt prezentati, in vesminte, Sfintii Mari Dascali si Ierarhi.

Minunatele fresce ale lui Dobromir si colaboratorilor sai, din 1519-1526, nu mai impodobesc astazi peretii interiori ai ctitoriei lui Neagoe, caci in 1880 Lecompte de Nouy a degajat peretii de pictura originala si in locul lor au fost executate picturi noi, de fratele sau, Jean Jules Antoine, mult inferioare fata de pictura originala.

Mormintele din pronaos

In pronaosul bisericii se afla mormintele ctitorilor principali: Neagoe Basarab (+1521), piatra de mormant a monahiei Platonida – Doamna Despina – (+1554), sotia lui Neagoe Basarab, piatra de mormant a Doamnei Stana (Sofronia) (+1531), fiica lui Neagoe Basarab si sotia lui Stefanita Voda al Moldovei.

Tot aici se afla si piatra de mormant a voievodului Radu de la Afumati (+1529), sotul Doamnei Ruxanda, fiica lui Neagoe Basarab, cel ce in anul 1526 a pus de s-a zugravit biserica Manasitiirii Curtea de Arges, precum si mormintele regilor Carol I si Elisabeta, Ferdinand si Maria.

Moastele Sfintei Mucenite Filoteia

In capela-paraclis din centrul palatului se pastreaza moastele Sfintei Mucenite Filoteia. Istoria Manastirii Curtea de Arges reprezinta o parte importanta din insasi istoria Bisericii Ortodoxe Romane, care in mod continuu, de-a lungul veacurilor, s-a identificat cu sufletul si viata poporului roman.

Manastire cu rol duhovnicesc, patriotic si cultural

Manastirea Curtea de Arges, alaturi de Biserica strabuna a poporului nostru, a indeplinit si un rol patriotic: acela de a mobiliza constiinta poporului si a tarii in fata pericolului turcesc sau de orice soi.

Stema Tarii Romanesti pe care domnitorii o imprimasera pe fatada turnului clopotnitei vechii Mitropolii (demolata la ultima restaurare), si care consta dintr-un dragon infipt in spatele si capul unui leu racnind, care inchipuia pe turci, reprezenta materializarea unei idei propagata prin Biserica: rezistenta contra turcilor in plina expansiune si a tuturor cotropitorilor straini.

De fiecare data, conducatorii tarii aveau inaintea ochilor, cu prilejul slujbelor dumnezeiesti oficiate aici in biserica, acest, stindard de lupta al unei tari inca libera. Vatra de lumina, si potir al credintei stramosesti, Manastirea Argesului a luminat mintile si a daltuit nenumarate suflete, aprinzand in ele focul dragostei de Dumnezeu, de aproapele si de tara.

Manastirea Curtea de Arges, in decursul secolelor, a imprastiat lumina si cultura poporului roman, si a animat sperantele libertatii nationale si religioase ale altor popoare ortodoxe. De aceea, ea are si in prezent si va avea mereu o deosebita insemnatate si valoare istorica pentru noi toti si pentru Biserica Ortodoxa Romana.

Toti vietuitorii acestei manastiri n-au fost numai simpli savarsitori ai formelor religioase, ci au fost si traducatori in fapte ai tuturor aspiratiilor spre mai bine, ale poporului. Cautand in acelasi timp sa se desavarseasca duhovniceste, episcopii, preotii, calugarii si toti slujitorii care au tinut vie flacara credintei si a constiintei nationale, in trecutul zbuciumat al istoriei, au fost si traducatori in fapte ai tuturor nazuintelor spre mai bine ale poporului, bucurandu-se si suferind alaturi de el.

 

Sursa: www.crestinortodox.ro

Anunțuri

AURUL DACIC A PROVOCAT PRIMUL DEZECHILIBRU FINANCIAR MONDIAL

Întreaga planetă suferă de pe urma crizei financiare. Puţini ştiu însă că omenirea a mai trecut prin astfel de momente, nu doar în secolul trecut, ci chiar în Antichitate. Prima situaţie, de criză a fost provocată de strămoşii românilor: aurul dacic confiscat de împăratul Traian după războaiele dacice a generat în Imperiul roman un mare dezechilibru financiar.
În urmă cu mai bine de 2.000 de ani, romanii se bucurau de o pradă de război impresionantă, 165,5 tone de aur şi 331 de argint, fără să ştie că fericirea avea să fie de scurtă durată. Cantitatea imensă de metal preţios avea să ducă la prăbuşirea preţului aurului.
Tema este descrisă pe larg în lucrarea “Geologia economică a aurului”, scoasă pe piaţă de un colectiv condus de prof. dr. Gheorghe C. Popescu, de la Facultatea de Geologie din Bucureşti.
Descoperirile arheologice au arătat că cele mai vechi bijuterii de aur descoperite până acum în lume provin din Balcani, în arealul fostelor neamuri tracice. În apropierea oraşului Varna, din Bulgaria, a fost descoperit un tezaur vechi de 6.500 de ani. La Moigrad, judeţul Sălaj, România, a fost descoperit un idol de aur vechi de 5.500 de ani.
Populaţiile balcanice, în general, şi cele de pe teritoriul ţării noastre, în special, au fost mai mereu menţionate în antichitate ca iubitoare de aur. Tracii, aliaţi ai troienilor, erau toţi îmbrăcaţi în aur, aveau chiar şi arme din aur, precum zeii, după cum pomeneşte Homer în Iliada. Aşa se obişnuia în acea perioadă. Acesta a fost şi motivul pentru care troienii au luat bătaie de la greci, care aveau arme din bronz, mult mai dure, mai rezistente decât cele din aur. Aşa a căzut Troia.
Despre neamul tracic al agatârşilor, din Transilvania secolului VI î.H., Herodot spune că erau fiii lui Heracles, mari iubitori de aur şi de muzică. Bogăţia în aur le-a mai jucat o festă tracilor, de data aceasta ramurii nordice, adică dacilor. În plină “foame de bani”, împăratul Traian atacă Dacia şi o cucereşte în 6 ani, pentru a o jefui de aur. Înfrângerea regelui Decebal şi cucerirea Daciei de către împăratul Traian, în anul 106, a însemnat aducerea la Roma a unei prăzi de război inimaginabile chiar şi pentru zilele noastre.

Prada de război de atunci ar valora azi 4,6 miliare €

Conform istoricului Dio Cassius, dar şi medicului personal al împăratului, Criton, legiunile romane au adus din Dacia 165,5 tone de aur şi o cantitate dublă de argint, 331 de tone. Doar aurul găsit prin trădarea generalului dac Bicilis ar valora, în ziua de azi, peste 4,6 miliarde de euro. Afluxul de metal nobil a dus însă la prima prăbuşire a p r e ţ u l u i aurului din istoria omenirii, cursul metalului preţios scăzând vertiginos, cu aproape o zecime, pe tot cuprinsul Imperiului Roman. Astfel, Traian s-a văzut nevoit să facă, în 107, o reformă monetară, prin devalorizarea monedelor de aur şi de argint, iar prefectul Egiptului a modificat paritatea dintre cele două metale. A fost vorba de prima inflaţie mondială, o formă de criză economică, ce a avut loc cu 2.000 de ani în urmă.

Romanii au petrecut patru luni

Bogăţia imensă căzută în mâinile sale i-a permis lui Traian să refacă vistieria imperiului condus de el. Mai mult decât atât, împăratul a luat măsuri nemaiîntâlnite până atunci: a organizat, timp de 123 de zile, adică aproape patru luni, jocuri şi lupte în care au fost angrenaţi 10.000 de gladiatori, a suprimat toate datoriile, a scutit toţi contribuabilii de impozitul pe un an întreg, a dăruit fiecărui cap de familie romană câte 650 de dinari (o sumă ce echivala cu preţul câtorva sclavi buni). În plus, a mutat un deal întreg, pe locul acestuia fiind ridicată faimoasa Columnă a lui Traian, a construit numeroase edificii şi monumente şi a secat mlaştinile din jurul capitalei imperiale.
“Creştera producţiei de aur a Imperiului roman – estimată la circa 10 tone de aur pe an – prin exploatarea minelor din Dacia, a generat şi ceea ce în termeni actuali ar putea fi numit prima inflaţie din istoria omenirii. Tot de Dacia Romană este legată şi prima menţiune din istorie, în anul 162 d.Hh., despre un împrumut cu dobândă în monede de aur. Este vorba de o plăcuţă ceramică descoperită la Roşia Montană, în care sunt stipulaţi termenii împrumutului unei sume de 60 de dinari cu o dobândă de 1% pe lună, tranzacţia fiind încheiată în prezenţa a doi martori şi girată de o a treia persoană”, potrivit dr. Gheorghe C. Popescu.

ISRAELUL STIE TOT DESPRE FIECARE CETATEAN ROMAN

Absolut toate datele noastre personale, urmeaza sa fie transferate pentru “pastrarea în siguranta deplina”, statului Israel .  Fireste, ele vor fi tinute la curent în timp real. De ce se face asta? Asa, pentru ca baietii pot sa o faca! Nu se ofera absolut nici o justificare pentru aceasta aberanta masura anti-libertate si nici nu este vorba de vre-o reciprocitate.

Nu întreaba nimeni dintre “reprezentantii” nostri ce treaba are statul evreu cu numele, chipurile si vârsta copiilor nostri, cu parerile noastre politice si cu starea de sanatate a românilor precum rezultata din fisele de asigurare ale CAS?  Dar cu veniturile noastre si cu numerele de telefon sunate, cu rudele si prietenii nostri, bagati împotriva vointei lor într-o uriasa baza relationala de date?

Domnilor politicieni de la putere,de-aceea am intrat noi în UE, ca sa ne dati pe tava unora care nu au nici o treaba cu Europa, înafara faptului ca ne cumpara literalmente tara de sub noi si înfaptuiesc în ascuns planuri secrete de colonizare a României, împreuna cu guvernantii nostri ?

Are cineva idee daca romanii au fost pusi la curent cu faptul ca, pe 31 ianuarie CE a aprobat transferul datelor personale ale cetatenilor tarilor membre, catre Israel ? Decizia adoptata pe 31 ianuarie 2011 prin care se prevede transferul datelor personale ale cetatenilor CE catre Israel explica faptul ca acest Stat raspunde directivei 95/46 privind protectia datelor. Justificarea deciziei nu apare in text.

Comisarii nostri au fost de acord cu aceasta decizie? Cum se justifica hotararea?

Date personale inseamna numerele de telefoane,conturile bancare,datele de sanatate, familia, deplasarile.. TOATE datele pe care guvernele statelor membre le colecteaza despre noi.

Toate Statele trebuie sa puna in aplicare directiva 95/46 in termen de trei luni….

Iata textul in cauza, pentru cititorii care nu cred cele relatate mai sus:

Decizia Comisiei

din 31 ianuarie 2011

în temeiul Directivei 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind nivelul de protecție adecvat asigurat de Statul Israel privind prelucrarea automată a datelor cu caracter personal

[notificată cu numărul C(2011) 332]

(Text cu relevanță pentru SEE)

(2011/61/UE)

COMISIA EUROPEANĂ,

având în vedere Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene,

având în vedere Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date [1], în special articolul 25 alineatul (6),

După consultarea Autorității Europene pentru Protecția Datelor,

întrucât:

(1) În temeiul Directivei 95/46/CE, statelor membre li se cere să ia măsuri astfel încât transferul datelor cu caracter personal către o țară terță să poată avea loc numai în cazul în care țara terță în cauză asigură un nivel adecvat de protecție și în cazul în care legile statelor membre care pun în aplicare alte dispoziții ale directivei sunt respectate înainte de transfer.

(2) Comisia poate constata că o țară terță asigură un nivel adecvat de protecție. În acest caz, datele cu caracter personal pot fi transferate din statele membre fără să fie nevoie de garanții suplimentare.

(3) În temeiul Directivei 95/46/CE, nivelul de protecție a datelor trebuie evaluat ținând seama de toate împrejurările care au legătură cu o operațiune de transfer de date sau cu o serie de operațiuni de transfer de date și acordând o atenție specială mai multor elemente relevante pentru transfer, enumerate la articolul 25.

(4) Având în vedere diferitele abordări privind protecția datelor din țările terțe, evaluarea caracterului adecvat trebuie efectuată și orice decizie în temeiul articolului 25 alineatul (6) din Directiva 95/46/CE trebuie adoptată și pusă în aplicare astfel încât să nu creeze discriminări arbitrare sau nejustificate față de țările terțe în care există condiții similare ori între acestea, și să nu se constituie o barieră mascată în calea comerțului, ținând seama de angajamentele internaționale actuale ale Uniunii Europene.

(5) Sistemul juridic din Statul Israel nu dispune de o constituție scrisă, însă Curtea Supremă din Statul Israel a acordat un statut constituțional anumitor “legi de bază”. Această “legislație de bază” este completată de o jurisprudență extinsă, întrucât sistemul juridic israelian aderă în mare măsură la principiile dreptului comun. Dreptul la protecția vieții private este inclus în legislația de bază: “Demnitate umană și libertate”, în secțiunea 7.

(6) Standardele legale pentru protecția datelor cu caracter personal în Statul Israel sunt bazate în mare parte pe standardele stabilite prin Directiva 95/46/CE și sunt prevăzute în Legea privind protecția vieții private 5741-1981, modificată ultima dată în 2007 pentru a stabili noi cerințe privind prelucrarea datelor cu caracter personal și organizarea detaliată a autorității de supraveghere.

(7) Legislația în domeniul protecției datelor este completată, de asemenea, de decizii guvernamentale privind punerea în aplicare a Legii privind protecția vieții private 5741-1981 și organizarea și funcționarea autorității de supraveghere, bazată în mare parte pe recomandările formulate în raportul adresat Ministerului Justiției de către Comitetul de examinare a legislației în ceea ce privește bazele de date (raportul Schoffman).

(8) Mai multe instrumente juridice care reglementează diferite sectoare, precum legislația din sectorul financiar, reglementările în domeniul sănătății și registrele publice, conțin, de asemenea, dispoziții privind protecția datelor.

(9) Standardele juridice în materie de protecție a datelor aplicabile în Statul Israel includ toate principiile de bază necesare pentru a asigura un nivel adecvat de protecție a persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal din bazele de date automatizate. Capitolul 2 din Legea privind protecția datelor 5741-1981, care prevede principiile de prelucrare a datelor cu caracter personal, nu se aplică prelucrării datelor cu caracter personal din bazele de date neautomatizate (bazele de date manuale).

(10) Aplicarea standardelor juridice în materie de protecție a datelor este garantată prin căi de atac de ordin administrativ și judiciar, precum și printr-un control independent exercitat de autoritatea de supraveghere, și anume de Autoritatea privind legislația, informația și tehnologia din Statul Israel (ILITA), care este învestită cu atribuții de investigație și intervenție și care acționează în deplină independență.

(11) Autoritățile israeliene responsabile de protecția datelor au dat explicații și asigurări referitoare la modul în care trebuie interpretată legislația israeliană și au confirmat că legislația israeliană privind protecția datelor este pusă în aplicare conform acestei interpretări. Prezenta decizie ține seama de explicațiile și asigurările respective și este, prin urmare, condiționată de acestea.

(12) Prin urmare, ar trebui să se considere că Statul Israel asigură un nivel adecvat de protecție a datelor cu caracter personal, astfel cum este prevăzut în Directiva 95/46/CE, în ceea ce privește transferurile internaționale automatizate de date cu caracter personal din Uniunea Europeană către Statul Israel sau transferurile neautomatizate supuse unor prelucrări automatizate în Statul Israel. Pe de altă parte, transferurile internaționale de date cu caracter personal din UE către Statul Israel , atunci când atât transferul în sine, cât și prelucrarea ulterioară a datelor se efectuează exclusiv prin mijloace neautomatizate, nu intră sub incidența prezentei decizii.

(13) Pentru a asigura transparența și pentru a garanta capacitatea autorităților competente ale statelor membre de a asigura protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor lor cu caracter personal, trebuie specificate circumstanțele excepționale în care poate fi justificată suspendarea anumitor fluxuri specifice de date, fără a aduce atingere constatării unui nivel adecvat de protecție.

(14) Constatările prezentei decizii privind nivelul adecvat de protecție se referă la Statul Israel , astfel cum este definit în conformitate cu dreptul internațional. Transferurile ulterioare către un destinatar din afara Statului Israel , astfel cum este definit în conformitate cu dreptul internațional, ar trebui considerate transferuri de date cu caracter personal către țări terțe.

(15) Grupul de lucru pentru protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal, stabilit în temeiul articolului 29 din Directiva 95/46/CE, și-a dat avizul favorabil cu privire la nivelul adecvat de protecție a datelor cu caracter personal în ceea ce privește transferurile internaționale automatizate de astfel de date din Uniunea Europeană sau transferurile neautomatizate supuse unor prelucrări automate în Statul Israel. În avizul său favorabil, grupul de lucru a încurajat autoritățile israeliene să adopte noi dispoziții care să extindă aplicarea legislației israeliene la bazele de date manuale, care să recunoască în mod explicit aplicarea principiului proporționalității la prelucrarea datelor cu caracter personal în sectorul privat și care să interpreteze excepțiile pentru transferurile internaționale de date în conformitate cu criteriile prevăzute în documentul său de lucru privind interpretarea comună a articolului 26 alineatul (1) din Directiva 95/46/CE [2]. Acest aviz a fost luat în considerare pentru pregătirea prezentei decizii [3].

(16) Comitetul instituit în temeiul articolului 31 alineatul (1) din Directiva 95/46/CE nu a emis un aviz în termenul stabilit de președintele acestuia,

ADOPTĂ PREZENTA DECIZIE:

Articolul 1

(1) În sensul articolului 25 alineatul (2) din Directiva 95/46/CE, se consideră că Statul Israel oferă un nivel adecvat de protecție a datelor cu caracter personal transferate din Uniunea Europeană în ceea ce privește transferurile internaționale automate de date cu caracter personal din Uniunea Europeană sau în cazul transferurilor neautomate, dacă aceste sunt supuse unor prelucrări automate în Statul Israel.

(2) Autoritatea israeliană competentă în materie de supraveghere a aplicării standardelor juridice privind protecția datelor în Statul Israel este “Autoritatea privind legislația, informația și tehnologia din Statul Israel (ILITA)”, menționată în anexa la prezenta decizie.

Articolul 2

(1) Prezenta decizie se referă exclusiv la nivelul adecvat de protecție oferit în Statul Israel, astfel cum este definit în conformitate cu dreptul internațional, în vederea îndeplinirii cerințelor de la articolul 25 alineatul (1) din Directiva 95/46/CE și nu aduce atingere altor condiții sau restricții care pun în aplicare alte dispoziții din directiva menționată anterior care se referă la prelucrarea datelor cu caracter personal în statele membre.

(2) Prezenta decizie se aplică în conformitate cu dreptul internațional. Aceasta nu aduce atingere statutului Înălțimilor Golan, Fâșiei Gaza și Cisiordaniei, inclusiv Ierusalimului de Est, astfel cum este definit în conformitate cu dreptul internațional.

Articolul 3

(1) Fără a aduce atingere atribuțiilor lor de a lua măsuri pentru a asigura respectarea dispozițiilor naționale adoptate în temeiul unor alte dispoziții decât cele prevăzute la articolul 25 din Directiva 95/46/CE, autoritățile competente din statele membre își pot exercita atribuțiile pentru a suspenda fluxurile de date către un destinatar din Statul Israel în vederea protejării persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal ale acestora, în următoarele cazuri:

(a) atunci când o autoritate israeliană competentă a stabilit că destinatarul încalcă standardele de protecție aplicabile; sau

(b) atunci când este foarte probabil ca standardele de protecție să fie încălcate, există motive întemeiate să se creadă că autoritatea israeliană competentă nu ia sau nu va lua măsuri adecvate și în timp util pentru a rezolva cauza respectivă, continuarea transferului ar crea un pericol iminent de prejudiciere gravă a persoanelor în cauză, iar autoritățile competente din statul membru au depus eforturi rezonabile în aceste circumstanțe de a avertiza partea responsabilă de prelucrarea datelor din Statul Israel și i-au oferit posibilitatea de a răspunde.

(2) Suspendarea încetează de îndată ce sunt asigurate standardele de protecție, iar autorității competente din statele membre în cauză i se aduce la cunoștință acest lucru.

Articolul 4

(1) Statele membre informează fără întârziere Comisia cu privire la măsurile luate în temeiul articolului 3.

(2) Statele membre și Comisia se informează reciproc cu privire la cazurile în care măsurile luate de autoritățile israeliene răspunzătoare de respectarea standardelor de protecție nu asigură această respectare a standardelor.

(3) În cazul în care informațiile culese în temeiul articolului 3 și al alineatelor (1) și (2) din prezentul articol demonstrează că un organism însărcinat cu asigurarea respectării standardelor de protecție în Statul Israel nu își îndeplinește eficient rolul, Comisia informează autoritatea israeliană competentă și, în cazul în care este necesar, prezintă un proiect de măsuri în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 31 alineatul (2) din Directiva 95/46/CE în vederea abrogării sau suspendării prezentei decizii ori a limitării domeniului de aplicare a acesteia.

Articolul 5

Comisia evaluează punerea în aplicare a prezentei decizii și raportează orice constatare pertinentă comitetului înființat în temeiul articolului 31 din Directiva 95/46/CE, incluzând orice dovadă care ar putea afecta constatarea de la articolul 1 din prezenta decizie conform căruia protecția datelor în Statul Israel este adecvată, în sensul articolului 25 din Directiva 95/46/CE, precum și orice dovadă din care rezultă că prezenta decizie este aplicată în mod discriminatoriu. Comisia va monitoriza, în special, prelucrarea datelor cu caracter personal în bazele de date manuale.

Articolul 6

Statele membre iau toate măsurile necesare pentru a se conforma prezentei decizii în termen de 3 luni de la data notificării acesteia.

Articolul 7

Prezenta decizie se adresează statelor membre.

Adoptată la Bruxelles, 31 ianuarie 2011.

Pentru Comisie

Viviane Reding

Vicepreședinte

[1] JO L 281, 23.11.1995, p. 31.

[2] Documentul WP114 din 25 noiembrie 2005.

Disponibil la adresa: http://ec.europa.eu/justice_home/fsj/privacy/docs/wpdocs/2005/wp114_en.pdf

[3] Avizul 6/2009 privind nivelul de protecție a datelor cu caracter personal în Israel . Disponibil la adresa: http://ec.europa.eu/justice_home/fsj/privacy/docs/wpdocs/2009/wp165_en.pdf

————————————————

ANEXĂ

Autoritatea competentă în materie de supraveghere menționată la articolul 1 alineatul (2) din prezenta decizie:

The Israeli Law, Information and Technology Authority (Autoritatea privind legislația, informația și tehnologia din Statul Israel )

The Government Campus

9th floor

125 Begin Rd.

Tel Aviv

Israel

Adresa poștală:

P.O. Box 7360

Tel Aviv, 61072

Tel.: +972-3-7634050

Fax: +972-2-6467064

E-mail: ILITA@justice.gov.il

Site: http://www.justice.gov.il/MOJEng/RashutTech/default.htm

ARGEDAVA, capitala uitata a lui Burebista

Argedava, un nume care, pentru cei mai multi dintre romani, nu spune nimic. Sau poate doar starneste vreo amintire uitata prin vreun colt al mintii, culeasa din vreo carte veche de istorie. Si totusi, mareata capitala a lui Burebista se afla la doar cativa kilometri de Bucuresti, zacand uitata si asteptand inca sa-i fie dezvaluite misterele.

Localizata in localitatea Popesti, judetul Giurgiu, Argedava a fost cercetata de Vasile Parvan, care a concluzionat ca aici si-a avut resedinta maretul rege dac Burebista si ca aici a fost centrul politic si administrativ al imensului teritoriu pe care acesta, in urma campaniilor sale, si l-a adus sub ascultare. Gandindu-ne la acest teritoriu, putem sa ne imaginam ca aceasta asezare era una extrem de importanta in spatiul european al acelor vremuri. Argedava a fost clădita pe o terasa, dominand valea Argesului, fiind aparata din trei parti de baltile din lunca, iar dintr-o parte de trei santuri transversale si de un val de pamant. Totusi, la o prima privire de ansamblu a zonei, oricine poate realiza ca terasa despre care vorbim adapostea doar cladirile de interes public, administrative si resedinta regala, orasul intanzandu-se, practic, pe hectare intregi in jurul colinei.

Numele Argedava ar putea fi interpretat drept „cetatea de pe Arges”, daca avem in vedere faptul ca „dava”, in limba daca, avea intelesul de „oras,cetate,asezare intarita”, iar Argesos era numele dat de stramosii nostri daci raului numit de noi astazi Arges.

Astazi, niciun semn sau indicator nu marcheaza drumul sau intrarea in sit, doar satenii va pot calauzi catre zona respectiva. Paradoxal lucru, in conditiile in care Argedava a fost declarata rezervatie arheologica de catre Ministerul Culturii. Urmele si semnele locuirii milenare a acestei vetre abunda la tot pasul. Calatorul curios descopra aproape la fiecare pas fragmente de ceramica antica, fie ca vorbim de cioburi de vase sau tigle de lut ars sau nears folosite la constructii. Dintre scrierile antice care fac referire la numele Argedava si la localizarea acestui oras, amintim doar Geografia lui Ptolemeu si Tabula Peutinegeriana.

De la oamenii din sat am aflat legendele locului, care vorbesc despre anumite descoperiri facute de arheologi in anii 1950 si 1970, descoperiri ascunse opiniei publice. Anumiti participanti la sapaturile de atunci sustin ca, in zona Argedava, dar si in loclitatea invecinata Novaci, ar fi fost dezgropate schelete de uriasi sau anumite obiecte ce ar fi determinat membrii echipei de arheologi sa le evacueze cu ajutorul unor camioane ale armatei si dupa alungarea satenilor ce participau la sapaturi ca zilieri.

Mai mult, localnicii povestesc despre arme si bijuterii descoperite in acest areal, multe dintre ele dezgropate intamplator, de catre sateni, in cursul araturilor terenurilor din jurul colinei. Dezinteresul actual manifestat de forurile in masura sa cerceteze si prezerveze acest sit de maxima importanta pentru zona estica a Europei, ne determina sa luam in considerare ca aceste legende s-ar fi construit pe marginea unor adevaruri si ca nu se doreste o rescriere a istoriei nationale.

Este greu de inteles cum de Argedava nu este nici macar semnalizata printr-un panou la fata locului, in timp ce in tari precum Grecia, Italia sau Bulgaria, chiar si asezarile antice de importanta secundara, simple vetre rurale, sunt cercetate, catalogate si introduse in circuitul cultural si turistic.

Dovezile care se pot gasi aici la tot pasul releva ca locuitorii antici ai orasului construiau din piatra, ca foloseau conductele  de teracota pentru sistemele de incalzire a cladirilor publice si locuintelor domestice, dar si ca pozitionarea orasului pe malul Argesului, artera navigabila la acea vreme, facea din capitala lui Burebista un centru mestesugaresc si comercial de prim rang. Potrivit opiniei unei parti a istoricilor, intemeierea Argedavei s-ar datora unui principe dac ce a domnit anterior lui Burebista, fapt ce impinge zorii acestei asezari in sec.II i.e.n.

Deocamdata, in absenta unor cercetari amanuntite in teren sau a publicarii detailate a rezultatelor sapaturilor efectuate in ultima jumatate de secol, nu ne ramane decat sa speculam asupra intinderii, importantei, aparitiei si declinului acestui oras. Un lucru este cert, anume ca Argedava este departe de a-si fi dezvaluit secretele, iar ignoranta celor in masura sa ajute la dezvaluirea lor poate fi interpretat drept un semn de rea-vointa.

DACII- Adevaruri tulburatoare – episodul 1

Mănăstirea Bârsana, moştenire peste veacuri de la voievodul Drag

Localitatea Bârsana este o aşezare străveche, situată pe malul drept al râului Iza, la o depărtare de 20 kilometri spre sud-est de municipiul Sighetul Marmaţiei. Dacă săpăturile arheologice au scos la iveală relicve care arată că aici au existat aşezări omeneşti încă din epoca hallstattiană, în izvoarele scrise, localitatea Bârsana este atestată începând cu 1326 când, la 26 septembrie, regele Carol Robert emite o diplomă prin care sunt întărite drepturile de posesiune asupra moşiei Bârsana, pentru cneazul Stanislau Bârsan, care avea această moşie cu drept de moştenire. Mai târziu, aşa cum reiese din diplomele emise de regele Sigismund de Luxemburg la 30 aprilie şi respectiv 21 iulie 1390, proprietarii moşiei Bârsana erau voievozii Balcu şi fratele său, Drag.

La Bârsana au existat doua vetre monahale, la aproximativ opt – nouă kilometri depărtare una de alta: una în partea sud-estică a hotarului, în locul numit Valea Slatinei, iar alta în partea sud-vestică a hotarului, pe dealul Humâna, la izvoarele văii, care astăzi se numeşte Valea Hotarului, iar în documentele secolului al XIV – lea e amintită cu numele Valea Mănăstirii. Mănăstirea de pe dealul Humâna este atestată documentar de o diplomă din 21 iulie 1390. Până în prezent nu se cunosc alte documente care să ateste existenţa acestei mănăstiri. După tradiţie, Mănăstirea din Humâna a dispărut în secolul al XVIII-lea, când, prin acţiunile uniaţiei, au fost distruse mai multe mănăstiri de pe teritoriul Transilvaniei.

Mănăstirea de pe Valea Slatinei

Este greu de stabilit data la care a luat fiinţă această sihăstrie, totuşi tradiţia spune că mănăstirea din Valea Slatinei a fost „mai veche, mai mare şi mai importantă decât cea din Humâna”. Viaţa monahală în sihăstria din Valea Slatinei se pierde în negura vremurilor, începutul ei poate că a avut loc în secolul al XIII-lea sau în primii ani ai secolului al XIV-lea.

Manastirea era foarte izolată, se afla adâncită într-o pădure de foioase de pe un deal situat la mare depărtare de localitate. Accesul era îngreunat şi din cauza râului Iza, peste care nu exista o punte de trecere în apropiere. De aceea, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, mănăstirea a fost mutată din Valea Slatinei într-un loc din dreapta Izei, numit pe atunci Podurile Strâmtorii, iar după mutarea mănăstirii în acest loc, platoul a primit numele Podurile Mănăstirii.

După tradiţie, mutarea a fost facută de către un voievod, iar acesta nu putea fi altul decât Balcu, care a condusŢaraMaramureşului timp de treizeci de ani, fiind ultimul mare voievod al Maramureşului. În sprijinul acestei ipoteze pledează şi faptul că voievozii Balcu şi Drag erau buni creştini ortodocşi şi ctitori de aşezăminte sfinte.

Voievozii, cărora li s-au alăturat şi boierii din sat, au înzestrat mănăstirea cu terenuri arabile, fâneţe, păduri şi alte bunuri, fiind, în acest fel, ctitorii mănăstirii, iar Mănăstirea Bârsana poate fi numită, pe drept cuvânt, mănăstire voievodală. Treptat, averile mănăstirii s-au mărit, dar a sporit şi prestigiul ei ca vatră de spiritualitate românească. Aici se pregăteau preoţi, cantori, zugravi. Cu toate interdicţiile impuse de regimurile străine, Mănăstirea Bârsana ţinea legături cu marile centre ortodoxe din Ţara Românească şiMoldova, de unde se procurau cărţi de slujbă şi învăţătură, nu numai pentru trebuinţele mănăstirii, ci şi pentru parohiile învecinate.

La 12 iulie 179, mănăstirea a fost desfiinţată, calugarii au fost alungaţi şi s-au refugiat în Moldova, la Mănăstirea Neamţ. Atunci mănăstirea a fost devastată, chiliile şi clădirile anexe distruse, averea confiscată. O parte a averii a trecut în proprietatea statului şi predată mănăstirii greco-catolice de la Cernoc (Munkaci) iar, alta, inclusiv locul unde a fost mănăstirea, a devenit proprietate a bisericii parohiale din Bârsana.

După desfiinţarea mănăstirii, pe vatra ei n-au dăinuit decât biserica şi stareţia. Pentru a feri biserica de profanare şi distrugere, credincioşii din Bârsana au mutat-o, în 1806, chiar în vatra satului, în locul numit Podurile Jbârului, unde se mai poate vedea şi azi. O dată cu mutarea bisericii, a fost dusă în sat şi stăreţia. În aceasta casă a funcţionat şcoala confesională românească în timpul renumitului dascăl Fabian.

Un nou început

Locul pe care a fost mănăstirea era bine gospodărit în timpul când se afla în posesiunea parohiei din Bârsana. Pe el se afla o livadă cu pomi fructiferi, fâneţe şi arături. După al doilea război mondial, locul a fost confiscat de la parohie, partea de lângă drum a fost dată la mai multe familii, care şi-au construit acolo locuinţe şi astfel s-a constituit pe acel teren un adevărat cătun de case noi. Partea terenului mănăstirii, care este situată mai sus, pe terasă, a rămas în continuare liberă, locul a fost pastrat de Dumnezeu pentru ca pe el sa se intemeieze o noua manastire.

Amintirea vechii mănăstiri n-a dispărut din memoria credincioşilor, dar nici dorinţa de a avea alta în loc. Timpurile şi evenimentele au fost împotriva acestei aspiraţii. Înainte de Marea Unire din 1918, Maramureşul, ca şi întreaga Transilvanie, se afla sub stăpânirea Imperiului Habsburgic, ostil bisericilor si manastirilor ortodoxe româneşti.

Între cele doua razboaie mondiale multe parohii au revenit la Ortodoxie şi, în 1937, s-a reînfiinţat Episcopia Ortodoxă Română a Maramureşului. Atunci, s-a pus problema readucerii bisericii si stăreţiei pe locul de odinioară şi reânfiinţarea mănăstirii, dar a urmat Dictatul de la Viena care a destrămat şi aceste vise. După al doilea război mondial, a urmat regimul comunist ateu, care se opunea înfiinţării de noi mănăstiri. Astfel, dorinţa aceasta s-a tot amânat, dar niciodata nu s-a stins.

Reînfiinţarea mănăstirii, o năzuinţă mai veche a credincioşilor, nu s-a putut concretiza decât după 1989, când bârsăneştii, împreună cu Parintele paroh Gheorghe Urda, au luat hotărârea să ridice o nouă mănăstire pe locul unde a fost cea veche şi, în 1991, au început să adune materialul lemnos pentru biserica mănăstirii.

Ştefan cel Mare, o jumătate de secol în slujba Moldovei

„O, bărbat minunat, cu nimic mai prejos decât comandanţii eroici pe care atâta îi admirăm, care în vremea noastră a câştigat, cel dintâi dintre principii lumii, o biruinţă atât de strălucită asupra turcului! După credinţa mea, el este cel mai vrednic să i se încredinţeze conducerea şi stăpânirea lumii, şi mai cu seamă cinstea de căpetenie şi conducător împotriva turcului, cu sfatul, înţelegerea şi hotărârea tuturor creştinilor, de vreme ce ceilalţi regi şi principi catolici se îndeletnicesc cu trândăvia şi plăcerile ori cu războaiele civile”, noteză cronicarul polonez Jan Długosz (1415 – 1480), sub impresia victoriei de la Vaslui (10 ianuarie 1475), trairea avută în preajma măreţului Ştefan al Moldovei.

Ștefan al III-lea, supranumit Ștefan cel Mare (n. 1433, Borzești – d. 2 iulie 1504, Suceava), fiul lui Bogdan al II-lea, a fost domn al Moldovei între anii 1457 și 1504. Calitățile umane, cele de om politic, de strateg și de diplomat, acțiunile sale fără precedent pentru apărarea integrității țării, inițiativele pentru dezvoltarea culturii au determinat admirația unor iluștri contemporani, iar, grație tradiției populare, a fost transformat într-un erou legendar.

Papa Sixtus al IV-lea l-a numit „Athleta Christi” (atletul lui Christos) iar poporul l-a cântat în balade: Ștefan Vodă, domn cel mare, seamăn pe lume nu are, decât numai mândrul soare.

Începuturile domniei şi strategia de apărare

După uciderea tatălui său Bogdan, Ștefan vine cu oaste, ajutat de Vlad Țepeș, domnul Țării Românești și după înfrângerea lui Petru Aron în „tina de la Doljești”, la 12 aprilie și la Orbic pe 14 aprilie 1457 – merge la Suceava și pe locul ce se chema câmpia Direptății, lângă cetatea de scaun, întreabă pe toți de față, dacă le este cu voie să le fie domn. Întreaga adunare în frunte cu mitropolitul Teoctist, boieri, târgoveți, ostași și „toată țara” proclamară pe Ștefan ca domn legiuit al Moldovei în scaunul părinților și strămoșilor acestuia.

În vremea lui Ștefan cel Mare, Moldova se întindea peste toate ținuturile de la Carpații răsăriteni până la Nistru. Țăranii răzeși, proprietari de pământ, erau chemați la solicitarea domnului la „oaste” în schimbul unor privilegii. Alături de ei, un rol important îl jucau cetele boierilor, care veneau cu oșteni de pe moșiile lor, și cetele târgurilor, alcătuite din târgoveți, care se puteau strânge mai repede în caz de nevoie. Oastea mare a lui Ștefan era deci o ,,oaste de țară”, la vremea aceea puțini fiind lefegii (mercenari sau soldneri).

Țara era apărată de cetăți ca Soroca, Tighina și Cetatea Albă la Nistru, cetatea Chilia la Dunăre, cetățile Hotinului și Sucevei la Nord, spre Carpați Cetatea Neamțului, iar pe Siret cetatea Romanului. Moldova era stabilă politic și bogată. Incursiunile pretendenților la domnie erau rare, și opoziția boierilor slabă. Buna securitate a drumurilor îmbia pe negustorii italieni, polonezi sau armeni să treacă prin Moldova de la Marea Neagră spre Liov (Lemberg) și invers, aducând din Orient mirodenii, covoare, blănuri, metale și pietre prețioase iar din Apus postavuri și arme. Vămile culese de la aceștia aduceau bani în vistieria domnească.

Astfel se explică mijloacele materiale care i-au permis lui Ștefan să lupte și să construiască fără încetare în lunga lui domnie. Căci el trebuia să se bizuie numai pe puterile Moldovei, pe sprijinul vecinilor – polonezi sau unguri – nu se putea bizui, căci și unii și alții voiau să aibă Moldova sub suzeranitatea lor. Pericolul mare îl reprezenta însă expansiunea Imperiului Otoman, care – după cucerirea Constantinopolului la 1453, de către sultanul Mehmed al II-lea Fatih – își continua înaintarea spre inima Europei.

Relaţiile cu vecinii

După urmărirea lui Petru Aron, care se refugiase în Polonia, Ștefan cade la înțelegere cu regele Cazimir, restituindu-i-se cetatea Hotinului, ceea ce atrage dușmănia regelui Ungariei, Matei Corvin. Într-o luptă decisivă la Baia (1467), pe valea Moldovei, oastea ungurească este înfrântă, regele fiind rănit de trei săgeți și o lovitură de lance. Ștefan năvăli în Ardeal pe urmele armatei ungurești în retragere și își asigură liniștea la granița apuseană a țării.

Prevăzând că va avea în curând de luptat cu turcii, Ștefan voia să aibă în Țara Românească un domn prieten, în locul vasalului turcesc, Radu cel Frumos. În anul 1470 Ștefan începu ostilitățile, prădând Ialomița și arzând orașul Brăilei (la 27 februarie, în „marțea brânzei”), dar îndată turcii au răspuns, trimițând pe tătari în Moldova. Ștefan se îndreptă atunci împotriva noului dușman și-l învinse în dumbrava de la Lipnic, pe Nistru. După alte ciocniri cu Radu cel Frumos, acesta fugi la turci (în noiembrie 1473, Ștefan cucerește cetatea Dâmboviței de la București), iar Ștefan puse în scaunul Țării Românești pe aliatul său, Laiotă Basarab.

Văzând că este în pericol să fie răpus de turci, Ștefan se hotărî să ceară ajutor regelui Poloniei. Regele Cazimir îi ceru lui Ștefan să se recunoască vasalul lui și să-i depună jurământ de credință în tabăra militară de la Colomeia (La Colomeia, Stefan cel Mare a acceptat. Domnitorul Moldovei a îngenuncheat în fața regelui polonez). Ștefan acceptă această umilință, în speranța că va primi ajutorul așa de necesar împotriva turcilor. Dar polonezii nu s-au ținut de cuvânt. Lipsit de orice sprijin din partea vecinilor, Ștefan încheie în anul 1503 un tratat cu sultanul Baiazid II, care asigură independența Moldovei în schimbul plății unui tribut sultanului.

Între timp reușise să respingă o invazie a noului rege polonez, Ioan Albert, nimicind oastea poloneză în bătălia de la Codrii Cozminului din anul 1497. În vara anului următor Ștefan întreprinde o expediție de pedeapsă, ajungând până în apropierea Cracoviei, capitala de atunci a Poloniei. În cele din urmă se încheie pace în 1499 la Hârlău pe baza de egalitate.

Conflictul cu Imperiul Otoman

Mohamed al II-lea nu a vrut să lase nepedepsit amestecul lui Ștefan cel Mare în treburile domniei Țării Românești. De aceea în iarna anului 1474 trimise în Moldova pe beylerbeyi Hadâm Suleiman Pașa (Hadin Süleyman Pașa), cu 120.000 de oameni, cu misiunea de a supune pe domn și a-i nimici oastea. Ștefan își organizează tabăra în fața Vasluiului în locul numit Podul Înalt și în ziua de 10 ianuarie 1475, înainte de a se lumina de ziuă, dădu atacul pe neașteptate. Marea oștire a turcilor se clătină și se destrămă într-o învălmășeală cumplită. Locul mlăștinos, ceața, necunoașterea terenului, mări tulburarea turcilor, care se risipiră.

După alungarea lor, Ștefan trimise o scrisoare în limba latină către toți principii creștini din Europa, vestindu-le marea izbândă și cerându-le sprijin pentru încercările viitoare. Dar în afară de felicitări din partea Papei și a Republicii Venețiene, ajutor nu veni de nicăieri. Turcii se pregăteau din nou să pornească asupra Moldovei. Mahomed II luă comanda oștirii turcești, îndreptându-se spre Suceava pe Valea Siretului, iar dinspre Nistru se iviră cetele tătarilor. În codrul de la Valea Albă sau Războieni, turcii covârșiră puterile moldovenilor în seara zilei de 26 iulie 1476. Mahomed II atacă cetățile Suceava, Neamțul și Hotinul, dar nu le putu cuceri.

Aflând că Ștefan pregătește o nouă oaste, că ungurii și polonezii se apropie de granițele Moldovei cu ajutor armat, văzând că hrana se împuținează, că se ivesc boli în rândul oștenilor, Mahomed al II-lea se hotărî să se retragă. El părăsi Moldova hărțuit de cetele lui Ștefan, fără ca izbânda lui să fi însemnat supunerea țării și a domnului ei.

Ultimii ani…

Ultimii ani de domnie au fost ani de pace. Cel care spunea în actele scrise că este din mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei a zidit 44 mănăstiri și biserici, conform tradiției, după fiecare luptă câștigată o biserică. Bătrân și bolnav de gută, i s-a amputat un picior. După o domnie îndelungată de 47 de ani – neobișnuită pentru acele vremuri – marele domnitor a închis ochii la 2 iulie 1504 şi a fost înmormântat la Putna, ctitoria sa.

„Iară prea Ștefan Vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire la Putna, care era zidită de dânsul, jale era, că plângea toți ca pe un părinte al său…”(Grigore Ureche)

În cursul domniei sale Moldova a cunoscut o înflorire fără precedent. Luptând de la egal la egal cu vecini mult mai puternici, Ștefan cel Mare a reușit să impună Moldova ca un stat cu drepturi aproape egale. Din nefericire, mărimea redusă a populației și resursele limitate au făcut ca, o dată cu modificarea tehnologiei războiului (introducerea pe scară largă a armelor de foc, scumpe și greu de fabricat) Moldova să nu mai poată ține pasul cu vecinii mult mai bogați.

BUREBISTA, dacul care a ameninţat Roma

Cum va fi arătat acel strălucit bărbat, care, acum două milenii, ridicându-se dintre ai lui, a unit triburile geto-dace, făurind un imperiu dacic? Care vor fi fost însuşirile lui morale şi fizice? Documentele vremii nu spun nimic despre acest lucru sau cele care spun s-au pierdut, în schimb în cele rămase se fac aprecieri admirative despre faptele şi izbânzile sale şi ale neamului sau, ceea ce obligă să credem ca BUREBISTA avea neobişnuite virtuţi ostăşeşti, politice şi diplomatice.

Strabon, contemporan cu marele rege dac, spune: Burebista, bărbat get, luând conducerea neamului său, prin abstinenţă şi ascultare de porunci, a ridicat pe oamenii aceştia, aşa încât, în numai câţiva ani, a întemeiat o mare împaratie şi a supus geţilor pe aproape toţi vecinii; ba a ajuns să fie temut chiar şi de romani pentru că trecea Istrul fără frică, prădând Tracia până în Macedonia şi Iliria, iar pe celţii cei ce se amestecaseră cu tracii şi iliriii a pustiit cu totul, iar pe boii de sub conducerea lui Cristasiro, precum şi pe taurisci i-a nimicit cu desăvârşire”

Originea unui nume nemuritor

Primul dintre elementele numelui Burebista, Bur-Bure-Buris- se întâlneşte şi la alte antroponime sau toponime tracice: Bur-re-nus; Bur-ena; Bour-keistos; Bur-gaena; Bour-feitos; Bor-brefa; Piro-Bori-Dava. Cea dea a doua parte, finală, îşi găseşte numeroase analogii: numele proprii din lumea traco-geto-dacă sunt numeroase: Zaeri-vista; Aulu-beista şi altele cât şi în numele compus Tara-bostes sau Costo-bostes. Rădăcina cuvântului poate proveni din sanscritul -bhuri-h- care înseamnă bogat, puternic, mult, iar a doua parte are rădăcini ăn bho-s-k care înseamnă „strălucit”, „nobil” sau „prea cunoscut”.

Majoritatea cercetatorilor sunt însă de acord ca numele BUREBISTA ar însemna: „strălucit, nobil binecunoscut, primul între bărbaţi, puternic”. Faptul că numele marelui rege apare în atâtea ipostaze, unele pe acelaşi monument sugerează că acest nume are în componenţă vocale tracice care nu aveau corespondent în limba greacă sau latină.

Apogeul puterii dacilor

În preajma creării statului dac condus de BUREBISTA, existau 4 mari uniuni de triburi, care aveau monedă proprie, cu o arie de răspindire foarte mare de la Morava (râu ce desparte Moravia de Slovacia) şi până la Bug şi Olbia şi din Rodopi pana la Vistula. Dezvoltarea internă a societăţii geto-dace ajunsese la un stadiu ce impunea trecerea la un sistem de organizare socială superioară. BUREBISTA, prin marea sa opera de unificare, a răspuns acestei cerinţe istorice, intemeind un stat centralizat, puternic pe care l-a condus timp de 4 decenii!

După ce a reuşit să unifice triburile geto-dace şi le-a impus disciplina şi respectul faţă de legi, BUREBISTA si-a consolidat statul şi şi-a extins stăpinirea, folosind iscusinţa sa militară, politică şi diplomatică. Urmează apoi campania împotriva oraşelor greceşti de la Pont. Se supun fara lupta: Tyras; Tomis; Callatis; Dyonisopolis; Apollonia în timp ce Olbia; Histria; Odessos şi Mesembria sunt atacate violent şi supuse. Expeditiile apusene au ca scop asigurarea flancului vestic, unde, după celto-tracii scordisci din SV, sunt atacate triburile celtice ale Boiilor şi Tauriscilor din NV.

Într-un timp relativ scurt, marele rege a izbutit să întemeieze un mare regat care se întindea spre vest şi nord-vest până la Dunărea de mijloc şi Morava, spre nord până la Carpaţii Păduroşi, spre est până la Bug şi Marea Neagra, iar spre sud, peste Dobrogea, până în Balcani. Toate părţile locuite de geto-daci, de la cursul superior al Dunarii până la mare, formau un adevarat imperiu getic, asa cum îl numeşte Strabon, putând ridica la luptă, potrivit aceluiaşi autor, o armată de 200.000 de oameni, cifră impresionantă pentru acele timpuri!

Tot el este cel ce a pus să se cladească în piatră formidabilul sistem de cetăţi din Munţii Orăştiei, a ridicat temple în care preoţii daci au timp şi se şi dedică cercetărilor astronomice, de botanică, farmaceutică şi medicina şi tot sub îndelungata lui domnie numărul davelor (cetăţilor) creşte vertiginos.

O ameninţare reală pentru Imperiul Roman

Stăpânind o Dacie aşa de mare si putenică, BUREBISTA a intervenit şi în politica Romei, care stăpânind acum Macedonia, constituia un pericol pentru statul dac. Pentru a preîntampina un atac roman, BUREBISTA a luat partea lui Pompei în confruntarea acestuia cu Cezar.

Dar înainte ca oastea dacă să ajungă la locul bataliei, teatru de luptă aflat la o aşa mare distanţă, Pompei a fost învins de Cezar în batalia de la Pharsala. Cu toate acestea, ameninţarea getică a continuat să producă îngrijorare la Roma, încât însuşi Cezar se pregătea să pornească asupra Daciei, în fruntea unei mari armate, pe care o concentrase în Macedonia. Planul nu a mai fost pus în aplicare, deoarece în 44 i.e.n Cezar este asasinat în senat.

Ameninţarea uriaşei puteri de la nord de Dunare a continuat să obsedeze Roma şi dupa moartea lui Burebista. Lucanus, contemporan cu Nero, în opera sa intitulată „Pharsalia”, în care a descris războiul dintre Caesar şi Pompei pune în gura lui Cato următoarele: „Feriţi-ne, zei cereşti, ca, printr-un dezastru care i-ar pune în mişcare pe geţi si pe daci, Roma să cadă, iar eu să mai răman teafăr!”

BUREBISTA a fost singurul om capabil ca într-un timp relativ scurt să unească toate seminţiile certăreţe ale traco-daco-getilor, să supună pe toţi vecinii şi duşmanii Daciei, să stăpânească toate oraşele de pe ţărmul Pontului Euxin. Dacii, sub domnia de 40 de ani a regelui, au fost neînvinşi în toatre bătăliile, Uniţi, DACII ar fi putut stăpâni lumea!

Cetatea Alba Iulia, simbolul unităţii româneşti

Între zidurile ei s-au desfăşurat evenimente de cea mai mare importanţă pentru istoria poporului roman: epilogul rascoalei lui Horea şi marea unire a Transilvaniei cu România la 1 Decembrie 1918. Astăzi, cetatea refăcută îşi aşteaptă vizitatorii într-o atmosferă de secol XVIII completă, turistul putând chiar asista la defilarea gărzilor îmbrăcate şi înarmate după obicieul şi tehnica din vremea Imperiului Austriac.

Starea excelentă a cetăţii poate servi drept exemplu că se poate, cu voinţă şi implicare, atât din partea autorităţilor publice de la nivel local, cât şi a agenţilor economici din zonă.

Cetatea bastionară din Alba Iulia a fost ridicată între anii 1714-1738, fiind considerată cea mai reprezentativă fortificaţie bastionară de tip Vauban din ţara noastră. Planul cetăţii a fost întocmit de arhitectul italian Giovanni Morando Visconti, sub conducerea generalului Stefan de Steinville, completată apoi de generalul Weiss.
Lucrările propriu-zise la fortificaţia de la Alba Iulia au început la 4 noiembrie 1715, când s-a pus piatra de temelie a bastionului Carol, dedicat împăratului, situat pe latura de nord a cetăţii. Fortificaţia a fost denumită în proiectul lui Weiss „Fortificţia capitală de la Alba Iulia din Principatul Transilvaniei”.
Între secolele XVIII-XIX, cetatea a îndeplinit rolul de centru militar al Transilvaniei şi de depozit general pentru armament. Perimetrul zidurilor este de aproximativ 12 kilometri, acestea fiind ridicate cu ajutorul a 20.000 de iobagi.
Cetatea este alcatuită din 7 bastioane (Eugeniu de Savoia, Sf.Ştefan, Trinitatea, Sf. Mihail, Sf. Carol, Sf. Capistrano şi Sf. Elisabeta) configurându-i imaginea stelată caracteristică cetăţilor de tip Vauban.
Cel mai mare dintre bastioane este cel al Trinităţii, care măsoară 116 şi 135 metri şi are plasat în centru un blazon încoronat cu câmpuri multiple şi frunze de acant.
Zidurile cetăţii sunt construite din caramidă, piatra de carieră sau din ruinele cetăţii romane, ele măsurând la baza 3 metri, iar la vârf 1,20 metri, fiind sprijinite de contraforturi pentru a neutraliza împingerile pamântului. Intrarea se face prin şase porţi, decorate cu statui şi reliefuri de către o echipă de sculptori condusă de Johhan Konig.
Proiectarea şi construirea cetăţii a determinat şi modificarea tramei stradale, astfel s-au construit cele şase porţi, trei spre oraş şi alte trei spre câmpul de instrucţie din vest.
Cetatea este impresionanta atât prin elementele decorative, cât si prin frumuseţea celor şase porţi ale fortificaţiei, care sunt unice în toata arhitectura militarş europeană. Fără îndoiala, sursa de inspiraţie pentru artişti a fost mitologia anticş, decoraţia fiind realizatş de sculptori ca Johann Konig, Johann Vischer şi Giuseppe Tencalla. Per ansamblu ei, cetatea se impune ca cel mai semnificativ ansamblu de plastică figurativă barocă din Transilvania

Cetatea de la Rupea, peste 2.000 de ani de istorie neîntreruptă

Cetatea Rupea este situată la 50 de kilometri de Braşov este construită pe un masiv de bazalt, în zona rezervaţiei geologice Dealul Cohalm – „Bazaltele de la Rupea”. Este o cetate ţărănească cu patru zone întărite cu turnuri poligonale. Cetatea este modificată în timp, prin adăugarea a două curţi interioare şi trei turnuri de apărare. Fortăreaţa este construită pe trei incinte: cetatea de sus care este cea mai veche construcţie. Cetatea de sus a fost ridicată pe ruinele davei (cetăţii) dacice Ramidava (ulterior devenită castru roman sub numele Rupes), cetatea de mijloc, construcţie din secolul al XV-lea, lărgită la începutul secolului al XVII-lea (cuprinzând Capela şi Turnul Cercetaşilor) şi cetatea de jos, construită în secolul al XVIII-lea.

Cetatea Rupea este unul dintre cele mai vechi vestigii arheologice de pe teritoriul României, primele semne de aşezări omeneşti datând din paleotic şi neoliticul timpuriu(5.500-3.500 î.H.). Prima atestare documentară datează din anul 1324 când saşii răsculaţi impotriva regelui Carol Robert, al Ungariei s-au refugiat în interiorul cetăţii, Castrum Kuholm. Numele de Kuholom face referire la roca pe care a fost ridicata: bazaltul. Documente din secolul al XV-lea menţionează cetatea ca fiind un important centru comercial şi meşteşugăresc, cu 12 bresle. Cetatea a servit de-a lungul timpului ca fortificaţie, dar şi refugiu pentru populaţia ce locuia dealurile şi valea din împrejurimi, aşezarea ei fiind strategică: la îmbinarea drumurilor ce făceau legătura între Transilvania, Moldova şi Ţara Românească prin pasurile sud-estice.

Structură şi funcţionalitate

Prima incintă a sistemului de fortificare este cetatea de sus, care datează din perioada prefeudală, secolul X-XIII. cuprinde cele mai recente extinderi, printre care si Turnul Slăninii, specific comunitatilor săseşti. Tot aici se găseşte şi fântâna adancă de 59 de metri. Cetatea de sus are o suprafaţă de peste 1.500 mp. Sistemul de apărare al cetăţii are la bază zidurile acestei incinte, perfect îmbinate cu rocile naturale. Intrarea în cetatea de sus se făcea printr-un culoar foarte îngust, poarta de sub Turnul Pulberăriei, Turnul cu vârful îngroşat. Se pot observa în interiorul incintei urmele de încăperi, ce au servit drept locuinţe pentru populaţia refugiată în cetate, pe timpul aseedilor. Cele mai cunoscute încăperi din cetatea de sus sunt Camera judelui şi Camera preotului. Acestea sunt însă foarte greu identificabile astăzi.

Cetatea de mijloc a fost construită in secolul al XV-lea şi modificată, pentru a fi mărită, în secolul al XVII-lea. Aici se pot identifica Turnul cu gratii, Capela şi un alt Turn Pentagonal, unic în Europa, poartă de intrare în cetatea de mijloc. În această perioadă, cetatea a fost mărită prin adăugarea unei curţi interioare, în care, în anul 1623, este săpată fântâna cetăţii, adâncă de 59 m şi nesecată până în prezent. Tot în cetatea de mijloc se pot observa turnul şi poarta principală de jos care datează din secolul al XVII-lea.

Cetatea de jos a fost construită începând cu secolul al XVIII-lea. Din această perioadă datează locuinţa paznicului cetăţii, din 1850, şi magazia militară, construită la începutul secolului al XIX-lea.

În planurile cetăţii sunt menţionate şi Turnul Slăninii (specific cetăţilor săseşti), Turnul Slujitorilor, magazia cu pulbere, Turnul Ungrei, Portiţa Cercetaşilor cu Turnul Cercetaşilor, Camera judelui regal, Camera judelui scaunal, Turnul Scribilor, o gură de tragere, Camera scaunală şi Camera de sus.

Declinul ireversibil

Între anii 1432 – 1437, cetatea a fost atacată şi jefuită de către turci, pentru ca mai târziu, în anul 1643, să fie părăsită, după ce un incendiu devastator a transformat-o în ruine. La sfarsitul aceluiaşi secol, saşii revin in cetate, pentru a se refugia. De această dată, cetatea va fi predată armatelor habsburgice fără rezistenă armată.

În 1716, zidurile cetăţii au folosit drept refugiu supravieţuitorilor epidemiei de ciumă, izbucnită in localitatea de lângă cetate. Cetatea a fost abandonată definitiv în anul 1790, în urma unei furtuni puternice care i-a distrus acoperişul. De atunci, cetatea este lăsată in paragină, deşi localitatea Rupea a devenit în perioada interbelică un puternic centru cultural săsesc.

În timpul regimului comunist, cetatea a rezistat la distrugerea ei completă de către autorităţile comuniste, care doreau reciclarea bazaltului pentru amenajarea localităţii Rupea.

Ultima tentativă de restaurare a cetăţii datează din anul 1954. Astăzi acest important vestigiu din patrimoniul cultural şi istoric al României este lăsat complet abandonului.

The WordPress.com Blog

The latest news on WordPress.com and the WordPress community.